Olivia-Petra Coman este o călătoare şi o scriitoare din România, cu o pasiune deosebită pentru spaţiile necunoscute, largi şi deschise şi pentru animale. Ea ne spune povestea unei aventuri cu caiacul în care a pornit cu iubitul ei prin partea ucraineană a Deltei Dunării şi mai apoi prin cea românească – o poveste pe urmele pelicanilor, o poveste despre tradiţii regăsite, o poveste a legăturii dintre cele două tărâmuri.
„Culoarea apei pare neschimbată” îmi spun pe măsură ce trec din România în Moldova, continuând apoi în Ucraina.
Priveliştea asupra Dunării este la fel de maiestuoasă cum o ştiam şi din nou mi se face pielea găinii. Nu din cauza vântului răcoros despre care localnicii mărturisesc uneori în română şi alteori în engleză că tot bate „de câteva zile”. E mai degrabă sentimentul care mă încearcă întotdeauna când mă găsesc în jurul canalelor pe care nu le-am pierdut din ochi, nici măcar aici.
Am avut o dorinţă tainică de a trece graniţa cu caiacul, însoţită de Marcel, partenerul meu de viaţă şi de călătorii, însă punctele de control de pe râu sunt prea îndepărtate pentru timpul pe care-l avem.
Mă las prinsă-n detalii – albastrul caselor, întâlnit şi în Dobrogea noastră; căldura oamenilor, şi ea împărtăşită; peştii pe care Marcel aşteaptă mereu să îi savureze la prânz sau cină.
Dimineaţa urmăresc o femeie ce înoată în Râul Ochakivs’ke, comunicând direct cu Braţul Chilia. „Trebuie să fie cald, Marcel.” Descoperim că aşa este, atunci când ne lansăm caiacele şi începem să vâslim; vedem pescari bătrâni şi încercăm să nu îi deranjăm. Vieţi întregi sunt clădite aici, pe malul apei, la marginea Vâlcovului, mai aproape de sălbăticie decât de civilizaţie.
Totul pare atât de izolat, totuşi atât de plin de viaţă. Păsări şi peşti şi câte-o barcă abandonată pe vreun canal mai îngust. Animalele rămân ascunse sub stropii de ploaie, dar noi ne continuăm căutarea şi suntem întâmpinaţi de familiar. Sălciile ce încadrează canalul freamătă a Delta Dunării – să vâslim pe lângă ele ne trezeşte aceleaşi sentimente, indiferent de locaţia de pe hartă.
Mai sunt familiarităţi, distanţa scurtă până la Prîmorsk făcându-mă să îmi amintesc de-o vizită nisipoasă la Sulina, tot la Marea Neagră. Aţi gustat vreodată amestecul de apă dulce şi sărată?
Se pare că oriunde se îndreaptă călătorul prin Deltă, tăcerea îi este tovarăş de drum, chiar şi printre mulţimile de oameni dornici să aibă parte de-un bronz perfect.
Cum vântul scade şi vremea bună revine, iată-ne sub acelaşi soare, în România noastră.
Ne-am reîntors în locul nostru favorit din Delta Superioară. Chiar înainte să se despartă în ale sale trei braţe, Dunărea creează un micro-paradis în jurul Parcheşului, cu o colecţie de lacuri şi treceri ascunse. Se pot vedea egrete, chire, lebede şi cormorani… iar norocoşii vor zări pelicanii ce se reîntorc aici, an după an.
Un păstor de capre, un nufăr ce se desface, un cer plin de stele, o pădure de stejari numa’ bună de-nnoptat… ce-şi mai poate dori un iubitor de natură oare?
Continuând spre Tulcea, e apă de trecut şi dăm peste obişnuitul control de documente – pot din când în când vedea malul ce ne-a găzduit în urmă cu câteva zile şi îmi amintesc de prima mea călătorie în Deltă, exact de cealaltă parte a Vâlcovului, la Periprava. Răsfoiesc printre amintiri pline de nisip, căldură şi apusuri roşiatice.
Ne oprim în apropiere de Pardina de această dată şi continuăm pe apă. Este mai verde aşa. În unii ani ne întâmpină vaci şi cai pe maluri şi obişnuia să fie tărâmul cormoranilor. Lucrurile se schimbă, însă, şi avem de-a face cu o surpriză: „Nu am mai văzut niciodată atât de mulţi pelicani pe apă!”
Sau atât de mulţi pui de lebădă ce înoată fără grijă în jurul nostru.
Până la urmă, sunt doar o fată într-un caiac roz. Nu le vreau răul. Vreau doar să văd vieţuitoarele, să le înţeleg comportamentul şi felul în care-şi duc viaţa, să împart câteva ore din zi cu ele şi apoi să plec ca şi cum nu aş fi fost niciodată acolo.
Urmele padelei mele pe apă s-au pierdut, însă ce bogăţie mare mi-a rămas în suflet!
Şi, cum trecem de casele albastre îngrijite înapoi spre tumult, şoptim un „rămas bun” sălciilor şi realizăm că râurile nu ar trebui văzute nicidecum ca hotare, ci ca punţi.
Olivia-Petra Coman
Aventurier, călător, scriitor de călătorii, autor al Inreperta blog
Fotografii: Marcel Băncilă.